Aripile sufletului sau bucuriile vieții noastre - Part 1

Wow! Ce temă minunată și frumoasă ca însăși viața!


Dacă am sta acum sa privim în jur, s-ar părea ca avem doar necazuri. Ce fel de bucurii? Poate doar în amintiri...

Așa sà fie oare, existà ceva în viața asta ce ne face să vrem să trăim, să ne dorim să ajungem mai repede în ziua următoare sau există doar rutina, alergare spre un sfârșit bine știut - greu, chinuitor ce se termină cu mormantul și ce e mai greu de înțeles -definitiv.


Cam așa era firul gândurilor mele dar se pare că chiar cu toate necazurile, nemulțumirile neîmplinirile - toți își doresc să trăiască. Avem înscris in codul nostru genetic -dorința nemuriri.

Ce ne face să trăim ? Care este locomotiva vieții, ce ne face să depășim rutina iar deseori tîmpenia vieți astea? Eu credeam că bucuriile vieții. Dar ca și toate lucrurile simple este destul de greu să le definești. Fiecare are bucuriile sale și ce e bine și frumos pentru mine, poate fi oribil pentru altul. Așa suntem noi oamenii, cu cît înaintăm în viață avem tendința să comparăm toate și pe toți cu propria experientă.

Deci bucuriile noastre sunt relative și destul de scurte.

De ce e așa, poate oare fi și altfel?

Cu timpul am dedus că asta se întâmpla doar în cazul cînd privim lumea din propriul eu, adică ne situăm în centrul universului și toate celelalte în jur. De aici și neînțelegerile, certurile, și în perspectiva mare război, haos , moarte. Dar haideți s-o luăm de la inceput

Cînd mă gîndesc la plăcerile vieții din copilărie îmi amintesc de gradina care mi se părea foarte mare - cu un pom de mere văratice, cu cele mai gustoase mere, cu nucii în care mă suiam cu o bucată de pâine în mînă și acolo-mi era și masă și casa și toată lumea. Dar nu departe, la doar cîțiva metri era hotarul grădini, acolo începea curtea matușii mele ,nu era un gard între noi , din curiozitate eu deseori treceam dincolo.

Dar acolo mă așteptau doar necazuri.


Observați, priviți în jur, cine sunt bucuroși si veseli și veți vedea , că sunt copii și cei mai tinerii, studenți ei emană , radiază de liniște ,pace bucurie , dar astea sunt bucurii copilărești ,sincere colorate dar scurte. Mai tarziu am inteles ca bucuriile mele încetează acolo unde începe necazul altuia.

Îmi mai vin în memorie serile , nopțile cu o carte captivanta în mână. Casa, lumea din jur păleau spre deosebire de lumea ce-o descopeream acolo. Îndragisem așa de mult cărțile ca atunci când ajungea prin biblioteca ceva captivant și apoi în mâinile mele, puteam și să fur cartea, spre rușinea mea o spun!

Cărți bune se găseau puține, bani și mai puțini. Mă gandesc acum, ca setea de-a cunoaste aceasta lume uimitoare a fost ceea ce mă mișca înainte.

Micile plăceri vin și pleacă foarte repede, bucuriile cresc odată cu noi. Devin mai consistente dar și mai dependente de cei din jur. Să fie asta o greșeala, ar fi ele tot așa de consistente dacă ne-am bucura singuri, fără a le împărți cu altcineva?

Totul bine pînă aici și așa cum contează ce mîncăm și ce apă bem , tot așa contează din ce izvor ne informam.

Domina epoca comunismului care avea o grija foarte mare de a ne alimenta doar cu cunoștințele care-l avantajau. De aici vin multe din bolile tineretii ,dezamăgirile și apatia. Căci materialismul spune ca viața e lupta pentru supraviețuire, adaptare și deci competiție cu toți ceilalți , după care vine moartea și dispari pentru totdeauna.

Trebui deci sa fii foarte feroce pentru a dovedi sa le faci pe toate , sa te realizezi, căci azi trăim și maine nu mai suntem. Aici incepe alergarea . Aici bucuriile vieții se intalnesc cu problemele vieții din ce rezulta proza vieții.

Așa a fost și cu noi, cu mine și cu alți trei frați ai mei.

După ce ce sistemul comunist a dat faliment, toți patru cu mare entuziasm și sperante am pornit sa ne edificam un alt viitor, pe cont propriu I-mi amintesc bine acel timp, deși traversăm cu toții mari greutăți materiale, le compensam cu satisfacția si bucuria de a face ceva ce ne doream împreună și nu mai eram presați de niciun partid.

Fondasem o mica intreprindere individuala și încet dar sigur treburile au început sa se meargă mai bine.

Atîta timp cit priveam cu toții într-o direcție, reacționam conform unui plan comun am mers din bine în mai bine . Și eram foarte bucuroși de perspectivele ce urmau sa vină , mândri de succesele obținute. Obstacolele, care au fost foarte numeroase și dificile, le depășeam totuși eram patru oameni diferiți , cu experiențe și capacități diferite, dar atunci cînd aveam o problema, o atacam din patru parți, avand un singur gând, vedeam cu toții un singur rezultat.

Îmi amintesc cu mare satisfacție de acel timp deși a fost foarte greu, a fost și cel mai glorios.

Piatra noastra de poticnire a venit tocmai in momentul cand eram aproape de a ne atinge scopul dorit. Veneau sume consistente, multe comenzi și perspective. Pina aici ne era planul comun. Inițial nu puteam privi mai departe și de aici fiecare începusem sa privim lucrurile din propriul punct de vedere .Șii straniu lucru deși incepuse să vina rezultatele mult asteptate, ele nu ne mai bucurau …

După ce ne-am despărțit fiecare pe drumul lui , am avut fiecare și cadeți si succese,doar ca căderile erau mai greu de depasit si bucuriile devenisera ca cele copilaresti. De cativa ani nu mai am frații alături, au plecat în eternitate. Dacă am începe din nou, cred ca multe lucruri am schimba cu toții.

Am învățat că pentru ca bucuriile tale sa dureze e nevoie sa fie sincronizate și sa rezoneze cele a fratelui tău , altfel ele sunt anemice și au viata scurta.

De ce se intampla asa, de ce fiecare individ trebuie sa parcurga unul si acelas traseu - al încercărilor și greșelilor? De ce părinții, scoala, societatea nu a găsit până acum calea cea mai buna, de ce cu tot progresul tehnico-stiintific viața devine din ce în ce mai complicata, crește distanțarea socială, nu mai contenesc războaiele…

Noi ne săturăm repede de copilărie, ne grăbim să creștem , ca mai tarziu să privim cu regret în urmă.

Noi ne irosim sănătatea ca sa ne facem o carieră și bani, după ce am da totul , ca sa ne refacem sănătatea.

Noi așa de mult ne gândim la viitor, că uitam de prezent și nu trăim nici în prezent nici în viitor.

Noi trăim așa de parcă niciodată nu vom muri și murim așa de parcă nici n-am trăit.

De ce se intampla așa?


Este asta o lege a vieții care nu poate fi ocolită?


Ne este acesta destinul sau e ceva la mijloc, care ne încurcă să trăim și să ne bucurăm cu adevărat?


Cum și de la cine putem cunoaște adevărul?